Sunt motive  simple şi şocante pentru acele sfaturi.

Acum ceva timp un bărbat s-a dus la culcare şi nu s-a mai trezit. Avea 50 de ani. Soţia lui l-a descoperit mort când încerca să-l trezească a doua zi dimineaţă.

Povestea nu mi-a fost indiferentă, pentru că la 50 de ani nu eşti aşa bătrân. E cu 8 ani mai mare ca mama şi cu 32 mai mare ca mine. Se putea întâmpla oricui.

Depresiv…ştiu

Gândiţi-vă la toate serile în care aţi mers la culcare nervoşi pe cineva. Sau aţi închis telefonul furiaţi fără măcar să spuneţi ‘Te Iubesc’. Gândiţi-vă de câte ori aţi plecat, aţi trânt uşa şi v-aţi pus la volan?

Ce s-ar întâmpla dacă persoana iubită ar fi luată de lângă voi?

Cât de distruşi aţi fi să ştiţi că ultimele cuvinte spuse acelei persoane au fost cuvinte spuse la nervi

Unii ar trebui să iasă pe uşă, să se calmeze apoi să se intoarcă să facă faţei problemei. Dar majoritatea nu vor să discute despre problemă. Ei doar asigură că sunt calmi şi că timpul le va rezolva pe toate. Între timp resentimentele celelaltei persoane continue să crească şi să crească şi să crească.

Eu sunt o persoană ce înebuneşte lumea. Nu mă pot opri până când problema nu e rezolvată. Oamenii ca mine tot timpul, invevitabil, ies cu genul de persoane care fug de luptă. Şi oamenii care mine înebunesc acei oameni.

‘De ce nu poţi să îmi dai o oră să mă calmez?’ deseori sunt întrebată. Pentru că în acel timp când persoana se calmează şi se întorc la tine, el sau ea inevitabil vor să vorbească despre orice altceva decât problema.

Dar ghici ce?

Tu poţi să îngropi problemele, dar ele încă sunt acolo. Sub acel strat gros de pământ, încă sunt acolo. E acea mizerie care face să pută relaţia vostră până la cer.

Pe cealaltă parte sunt cei ca mine care trebuie să analizeze totul până la oase. Totul are un motiv. Dar ei vor doar să ia o pastilă de cap şi să se ducă la culcare, pentru numele lui Dumnezeu, dar ea nu se va mai opri…din vorbit!

Undeva între aceste două extreme, este un compromis. Un pol mediu. Poate cheia, pentru amândoi, e să vă întâlniţi undeva la mijloc.

Sufletul meu? O cameră pentru 2..

Sufletul tău? O cameră măreaţă, stilată şi rece.. prea luminoasă, prea pretenţioasă, prea zgomotoasă.. Pe masă.. nimic al tău.. lucruri uitate, pierdute, furate..

Sufletul tău? O cameră pentru.. prea multi..

Privirea lor târzie ce scapătă văpăi.

Iubesc al nopţii murmur ascuns în gândul tău,

Un strop de bunătate într-un haotic rău.

Iubesc a ta greşeală, urmată de iertare,

Ca un copil urmez a dragostei chemare.

Iubesc o-mbrăţişare a clipelor de dor,

Ce aripile-mi taie şi nu mai pot să zbor…

Iubesc fără-nţeles o cruntă depărtare

Ce spintecă iluzi şi-aduce-ncet uitare.

Iubesc sărutul tău născut firav din ploi

Aroma unor buze atât de dulci şi moi.

Iubesc acele gânduri de care nu grăieşti

Şi te întreb în glumă :

‘ Tu oare mă iubeşti? ‘

De-ar fii să îmi dai vreodată răspunsuri ce mă dor

A lacrimilor urme, mereu am să le-ador

Din tot ce-nseamnă NOI, trecutu-l răscolesc

Şi iar te întrebi uimit :

‘ Eu oare te iubesc? ‘

Iubesc fără măsură aceleaşi întrebări,

Ce nu-şi găsesc răspuns în cele patru zări

Prin sufletul tău cald, eu veşnic rătăcesc

Şi astfel înţelegi cât de mult eu Te Iubesc!

Neastâmpărul vieţii se simte pretutindeni: un ciripit neostoit ne încântă auzul, miresme îmbietoare primesc atmosfera oraşului. A venit primăvara!

Şi noi pregătim o întâlnire de sărbătoare, de sărbătoare a spiritului, s-a înţeles : un cerc de licitaţie pentru Daniel pe care eu una l-am intitulat ”Dăruieşte diamante”, şi parcă vrem cu adevărat să învăţăm să dăruim diamante: să alegem întotdeauna cuvântul care întăreşte, să oferim celorlalţi un nou motiv de a trăi şi încurajare, prin felul în care vorbim, ne comportăm şi chiar prin simplu zâmbetul pe care îl oferim.

Iată la ce s-au gândit nişte oameni minunaţi Mile Cărpenișan, Nebuloasa şi Cristina Creaţa : să pornim o licitaţie pentru a-l ajuta pe Daniel. Acest everiment superb va avea loc pe 27 aprilie la Hotel Timisoara, unde se vor strânge oameni pentru a licita, iar banii strânşi se vor duce pentru cazul lui Daniel. De aici  Adi Hădean va veni tocmai din Cluj pentru a găti, Florin Chilian îşi va licita partitura de la acea melodie superbă ”Zece”. Iar auzul va fi alintat de Cristi Săftescu şi Fraţii Sîrb, iar eu îmi voi dona o păpuşă la care ţin mult.

La everiment poate participa cu mic cu mare. Orice e binevenit. Mai multe detalii găsiţi la Nebuloasa pe blog.

O să avem multe să ne spunem şi să ne încurajăm să trăim frumos!

…ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău, să te ascult

Şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

din care înfloresc aievea- veşnicii.  – Lucean Blaga -  Dorul

Pluteşte aceaşi tăcere ameţitoare în jurul nostru, ce lasă loc pustiu pentru anticipare, scenarii şi închipuiri diverse…nu vrei să ne vorbim tăcerea şi încep să nu te mai aud de gândurile mele, care striga dorinţa şi realitatea din mine… şi astfel se aşează o frânghie între noi presărată cu ace..

Pentru tine, aş prinde ploaia din cer să n-o las să cadă peste noi, fiindcă ar fi o furtună continuă, iar umblarea pe mare nu se practică… eu n-am uitat sunetul paşilor noştri împreună, n-am uitat râsul nostru isteric în cădere liberă.

Ai vrea să mă întrebi, aş vrea să-ţi răspund, dar nu-i uşor la început, fiindcă ne încălzim mai greu… ştii prea bine că primăvara asta mi-a răsărit în inimă muguri amari… dar mă gândesc daca te-ai întrebat vreodată de ce vara asta, pentru mine, nu a mai avut miros de rodie şi pepene… alunec, constant, în vechea prăpastie împânzită de sârmă ghimpată… Trebuie să învâţ cum să calc dincolo de sârmă, ca să dansez tangoul mai departe, dar până atunci poate mă voi obijnui cu durerea.

Îmi amintesc cum, fără să ştim unul de altul, am jucat la loteria dansului şi am câştigat tangoul pentru a-l dansa împreună… doar că eu am aflat că voi dansa cu tine, înaintea ta… aparent, cel puţin.

Tangoul era premul râvnit şi un vis pe calea împlinirii. Părea a fi cel mai frumos cântec în clipa în care am aflat de premiu, târziu pe la ora nouă, în ziua de Primăvară… gândeam în tăcere, că inima-mi albă, cu roz o voi colora, în fine… noi, tangoul, nu l-am început, pentru că m-ai evitat lăsând urme roşii pe lângă trupul meu şi umbre late în jurul frunţii mele… asa am fost lovită pente mână scâpând prea mult roşu în alb şi inima s-a făcut purpurie.

Astfel a trecut primăvara aşteptării şi dezamăjirii, vara zdrobirii şi amânării.

De ai şti de câte ori am visat moartea în timpul ăsta.. de-ai şti câte zâmbete am minţit în toată tăcerea asta, că am  scăpat toate culorile şi le-am pierdut… nici măcar nu ştii cât de rău mi-a părut pentru roz, dar cel mai mult pentru albastru, pentru că nu mai era al meu, de fapt nu fusese niciodată, doar că am visat o zi şi l-am întrezărit… părea atât de real şi totuşi el nu existase pe paletă niciodată… hidoasa realitate mă împroşca acum cu multă durere şi-mi demostra că eram doar o amatoare, care nu reuşeşte să picteze visul cu cântec. Departe, după clime de flăcări, pe strada a noua, ne-am revăzut şi am programat, involuntar, mult doritul tango, amânat la jumătate de infinit.

Dansul a început fără să ne dăm poate seama, păşeam eteric şi ne lăsam cuprinşi de un entuziasm fără pricină… dansul e vis.. un vis continuu, care şi-a depăşit condiţia de alb-negru, a prins culoare şi strălucire, ce nu se mai poate şterge. Îmbătaţi de ritmul nebun şi de vraja melodiei preferate ne împiedicăm, întruna, de tăcere.

Mă priveşi de ceva timp şi te miri de masca mea sculptată de ceară… mască halucinantă, conturată de strălucirea fardurilot de pe faţă, farduri gri de vorbe codificate, estompate, cu subînţeles din abudenţă.

De ce, doar, îţi doreşti să vezi dincolo de mască şi nu încerci să mi-o dai jos definitiv? Aş fi vrut să o las jos, de multe ori, dar aveam nevoie de acel implus din partea ta, unul singur. Mă mistuia dorul eliberării de mască, pentru a dansa tangoul aşa cum l-am visat din veşnicii în veşnicii, şi să respir din nou.

O, măcar o singură dată de ai încerca să o înlături, aş azvârli-o înainte ca să o poţi atinge… aş azvârli-o şi aş face din ea o punte între scenă şi paleta mea de culori. Am păşi peste ea împreună, de mână în salturi vijelioase, spre camera mea cu podeaua mucegăită de visele mele impecabile. M-ai ajuta să şterg tot mucegaiul şi să culeg din el cioburile roşii de porţelan ale inimii mele.

Atunci poate-mi vei cere să-ţi dezvălui marea de hieroglife, căcide multe ori am vrut să-mi expun tăbliţa inimii de cleştar, ca să vezi ce încearcă ea să ţipe. Fiindcă pictura mea e complicată, culorile-s dezordonate, iar unele lipsesc, şi din nou coduri de mistere prea ciudat creionate şi înţepenite în veşnica tăcere, de acea nu poţi pricepe.

Aş vrea şi acum să ascult dar nu-ţeleg tăcerea, gândesc încă la fel ca şi după ce adrenalina începutului întârziat de tango trecuse, dar au trecut veşnicii, vreo şase de atunci, şi tu tot nu vrei să te laşi să păşim mai în voie, ca să simţi rozul din gândul meu închis.. te mulţumeşte violetul. Te încăpăţânezi şi exprimi şi tu tot idei codificate în lanţuri ferecate şi crucificate de tăcere, iar asta îmi face mintea să traducă faptul că n-am urcat de fapt, niciodată, cu adevărat pe scenă, dar totuşi încă sunte trup lângă trup şi e mult de când orologiul a păşit peste miezul nopţii.

Încă mai vreau să mai trişăm o singră dată tangoull la infinit, să ne pierdem prin muţimi încă aştept să îţi dau florile, promise într-un vis… da, din visul de la începuturile pe care nici în ziua de azi nu ţi le-am putut desena, pentru că mi-ai legat mâinile, cu tăcerea. Când vom reînventa spusul lucrurilor pe nume ca să ne spargem mitul tăcerii şi să fim doar un cântec? Aş vrea să mă opresc din dans şi-aştept mereu să îmi vorbeşti într-un colţ de câmp pe aripa unui zbor de fluturi unde să ne cântăm povestea.

Oricum, sper ca, într-o zi, mă vei ruga să ridic vălul pentru totdeauna, pentru a mă vedea că sunt într-adevăr desculţă şi fără mănuşi. Atunci ne vom întâlni la cafeneaua albastră şi ne vom visa veşniciile ce va să vină, vom dansa tot împreună printre aştri, în timp ce stelele vor suna rugăciunea Universului. Vom avea acelaşi vis, ceruri de oglinzi cu brâuri de curcubee şi, stând pe marmura de ceară, te vei oglindi în ele şi vei vedea desluşit că tu eşti, de fapt, albastru meu deschis.

Am ajuns la lăsarea nopţii, la o răscruce de drumuri şi văd o cetate cu ziduri groase, cu porţi frecate şi cu ferestre zăbrelite. Ah nu, ăsta e un alt film, de fapt era un garaj. Părea să fie un loc de siguranţă, unde nu duceai nici o grijă din partea fiţelor..se auzea muzică străbătând zidurile, glasuri vesele, dar şi tăceri adânci, m-am apropiat..mi-a ieşit în întâmpinare o domnişoară sprintenă şi frumoasă, îmbiindu-mă să intru să petrec împreună cu drumeţii, ce poposiseră acolo.

Era Garaj PinkFreud, unde mai fusesem, de unde mai puteam culege amintiri plăcute, mai îi văzusem pe hangii, bucuroşi de oaspeţi, veseli, vicleni, gata să împartă alcoale, râsete şi voie bună. Am intrat, am cinstit o halbă de bere cu drumeţi, care erau aşezaţi în jurul barului şi care şi-au întreptat spre mine privirile lor calde, prietenoase. Tot timpul e bine când îi revăd.

Aici am auzit lucruri de mirare, poveşti nemaipomenite şi cea mai bună muzică. Fraţii Sirb ( Ovi & Tudor ) ne-au făcut să ne simţim inima printre stele. O melodie chema după ea altă melodie şi nu ne mai săturam să ascultăm şi să ne mirăm. Era seara lor, dar nu au fost deloc egoişti şi au împărţit scena şi cu alţii. Alţii care mai au de-a face cu muzica, alţii care şi-au făcut debutul acolo, sub privirile noastre, alături de tovarăşi şi o halbă de bere. Un garaj unde poţi să îţi faci de cap, unde te poţi simţi bine, unde vrei să stai cât mai mult alături de cei dragi.

Mult a trecut după miezul nopţii, până fiecare a purces care-ncotro, probabil că se crăpa de zi, cu un zâmbet în colţul gurii, pe care îl păstrez şi astâzi.

Toate s-au petrecut într-o seară de ianuarie, la o cântare organizată de The Sirbs, la care am asistat cu mic cu mare pentru a-i admira.

A fost cântec,prietenie şi voie bună- o seară de neuitat !

( Poze şi păreri pe la Ovi,Corina, Raka, Tac’su

Gata, vreau o pauză. Am prea multe chestii în cap, prea puțin timp, multe de făcut și nu vreau să te simți neglijat, așa că mai bine e să plec,  te părăsesc, probabil așa amândoi ne refreshuim! Nu vreau să suferi, deși probabil mie îmi vei lipsi destul de mult, dar altă soluție nu am, momentan.

Știi bine că nu e loc mai bun când mă simt dezorientată, decât lângă tine. Am ochii roșii, mă pregătesc să-i închid, angajață în lupte-n care singură nu am cum să-nving!

Dar mă voi întoace!!!

GoodBye my lover!!!

Post dedicat blogului meu!!!

Mai ales dimineaţa, că plec de acasă cu ochii umflaţi de somn şi îngheţ în staţie. Iar pe panou zice că vine la o oră şi el apare cu întârziere mare şi eu mă fac ţurţuri!

Punct!

Fă-ţi timp să iubeşti tot ce mişcă sub soare

că e elefant sau gândac, nu-i face rău că-l doare.

Fă-ţi timp să oferi un zâmbet chiar şi unui corb

Fă-ţi timp să auzi de aude un surd şi să vezi ce vede un orb.

Vescan

Nu mai sunaţi ca disperaţiiii!!

Greşeală de număr!!!

Punct!!!

Într-un final, se deschide marea ușă de la SetUp, plătim biletul, dăm mâna pentru obijnuita brățară. Mie îmi plac brățările alea, am și colecție ( dacă o mai găsesc). Deobicei se pun dacă plătești intrare. Oricum nu înțeleg de ce și stampila. Ori Ori. În fine, nu am chef să îmi fac nervi, sau să comentez, doar am venit să îi văd pe băieții de la Hobo Sapiens, în special pe Ovi.

Bineînțeles, după cum a remarcat toată lumea, concertul a început cu mult după ora programată, dar nu înțeleg de ce atâta gură. Se întâmplă și la case mai mari. Plus ce vroiai să înceapă cu 6 persoane în sală? Să fim serioși. I mean WTF, toți am așteptat concertul, adică de fapt să îl auzim pe Ovi live. Câți dintre voi mergeați la concert daca nu era Ovi? Așa că pliscu mic.

Am fost foarte uimită când l-am văzut pe Dani ( fostul basist al trupei) prezent la concert.:) Motivele nu trebuia neapărat sa fie publicate, dar am fost happy că l-am văzut.

Bun, concertul a început. Ovi în toată spendoarea lui e pe scenă. Publicul începe să țipe, să strige numele artiștilor de pe scenă, lumea dansează, țopăie. Muzică bună.

Eu am dat din cap, am dansat, am râs, m-am simțit bine, pentru 1 h și ceva pur și simplu am simțit că plutesc, că sunt doar eu acolo, că nimeni nu vede, că nimeni nu mă judecă, că pot să îmi fac de cap fără ca cineva să comenteze. Aș fi fost în stare să stau în fața scenei și să dansez toată noaptea, fără să mă opresc. M-am simțit liberă.

”Dragă Ovi,

Mulțumesc mult pentru concertul de vineri seara. Ai fost de minune.”

 Concertul a fost atât de superb, încât publicul vroia  tot mai mult. Ca pe un drog! Dan și Serj au făcut show de show!! Era și culmea să nu

 AfterParty a urmat în Garaj PinkFreud. Unde ne-am simțit și acolo excelent. E un loc simplu, cochet, primitor, cu tot felul de chestii-până și o păpușă de porțelan au acolo.Am dansat, am băut, am făcut poze. Sinceră să fiu eu habar nu am de unde au apărut atâtea cravate, dar important că au fost acolo.

- Păreri și poze la Raka, Nebuloasa, Corina, Crinuța, Bloo, Tion, Timisoreni.ro

P.S mă dor tăte!!!

 Așadar versurile, care sunt speacheless :

When the blood dries in my veins
And my, heart feels no more pain
I know, I’ll be on my way
To heaven’s door

I know when I knock
I’ll be hoping I don’t drop
To a place where I will rise, like before
(2x)

I can feel, something happening
That I’ve never felt before
Hopeless dreaming will start
Dragging me away from heavens door
(2x)

When my mind stops thinking
And my eyes stop blinking
I hope…
Somebody’s there

When my heart stops beating
And my lungs stop breathing
In air…
I hope somebody cares

When the blood dries in my veins
And my, heart feels no more pain
I know, I’ll be on my way
To heaven’s door

I know when I knock
I’ll be hoping I don’t drop
To a place where I will rise, like before
(2x)

I can feel, something happening
That I’ve never felt before
Hopeless dreaming will start
Dragging me away from heavens door

When my mind stops thinking
And my eyes stop blinking
I hope…
Somebody’s there

When my heart stops beating
And my lungs stop breathing
In air…
I hope somebody cares

When my mind stops thinking
And my eyes stop blinking
I know…
At the end

sursă versuri

 E ciudat, niciodată nu am mâncat ceva așa mult și atât de des. Și e ciudat ca numai eu, restul mânâncă lucruri normale pentru prânz sau cină, iar eu aleg cu borcanul în brațe.

E al naibii de bun!!!!

Ea: ”Sunt atât de fericită alături de tine!”

El: ”Sărutul tău e ca o ploaie uşoară de vară, răcoreşte, însă nu stinge flacăra iubirii. Ador fiecare clipire a ochiilor tăi senini, ador fiecare mişcare a buzelor tale, mai ales când mimează un ” Te iubesc” suav, te ador pe tine, pentru ceea ce eşti, pentru ceea ce faci, pentru că mă faci să te ador.”

În încheierea frazei lui, o uşoară ploaie de vară îi surprinde pe amândoi, iar buzele lor fierbinţi sunt răcorite de stropii de ploaie, făcând ca fiecare picătură de apă să se transforme în foc. Odată cu ploaia, el îi şopteşte : ” Până şi natura simte focul iubirii noastre. Tot timpul mă faci să vorbesc, când abia mă pregătesc să inventez cuvinte. Iubirea noastră e ca o poezie.” Lui îi se pare că necuvântul, tensiunea ce provoacă naşterea cuvântului, este mai încăpător. Orice cuvânt este un sfârşit, iar poezia nu este scrisă cu cuvinte, fiind o stare de graţie care dă secundei eternitate.

Sunt singurii care mai stau la masă, în schimb toată lumea din jurul lor a fugit, adăpostindu-se undeva. Bun motiv pentru a nu plăti nota de plată. Tipic românesc. Dar să revenim la cuplul nostru.

Vârsta jubilatorie sau vârsta de aur a dragostei este o stare în care gândul şi sentimentul sunt corporale, vizibile, palpabile; materialul devine inefabil, iar inefabilul, abstractul se materializează.

Uşoara ploaie se transformă într-o furtună de vară. Caldă, dar totuşi răcoroasă. Picăturile de ploaie se transformă în stropi mari. Exact ca iubirea lor. A început în picături, iar acum a ajuns la stadiul de stropi. Aşa cum stropii unei furtuni te ating până la piele, tot aşa şi stropii de iubire te ating la suflet, unde toată lumea poate observa că eşti hidratat cu iubire. Dialogul dintre îndrăgostiţi este o descompunere a corporalităţii proprilor cuvinte; cuvintele se întrupează prin simpla rostire. O ia de mână, vrea să o adăpostească la pieptul lui, dar totuşi apa o atinge.

Fug prin Unirii. Ea îmbrăcată doar într-o rochiţă de vară şi săndăluţe în picioare, deci nu poate alerga  din cauza lor. El o ia în braţe. O face să atingă norii. Doi îndrăgostiţi se sărută într-o furtună de vară. Ea desculţă, el o ţine strâns de mijloc, o invită la dans, o menţine în balans. Şi îi dă toată iubirea-n avans, iar muzica le e atingerea stropiilor de asfalt. E în stare să doboare munţii pentru ea, în schimb primeşte cele mai minunate momente.

Sunt suflete pereche. Se completează unul pe celălalt. Iubirea îţi dă aripi să zbori, iar ei doi sunt aripi de înger ce bat la unison. Îndrăgostiţii sunt două cântece diferite, două culori ce nu s-au văzut niciodată.

Poezia e o stare, starea perpetuă de îndrăgostit, bucuria miracolului de a fi- de aceea se cere trăită nu interpretată.

Deci, spatele drept, pieptul-n faţă şi ochii pe blog!

I.Aspect fizic:

1. urăsc rutina şi ador schimbările, de aia nu ai să mă vezi cu aceaşi nuanţă de păr toată viaţa mea; mai mult de un an de zile nu suport să  am aceaşi culoare la păr;

2. îmi place să mă îmbrac zanga, să nu se potrivească nimic pe mine, gen rochiţă cu bascheţi în picioare; dar am momente când mă îmbrac destul de elegant de nici eu nu mă recunosc;

3. am o fabrică de încălţămite, de aş putea face o tonă de ciorbă pe ele pentru cantina săracilor; de la balerini, sădăluţe la adidasi, mai puţin tocuri;

4. îmi plac, ador mai bine spus, cerceii, gablonţurile şi tot ce tine de accesori; şi pe ele aş puta face zeamă;

II. Life Facts:

5. sunt o împiedicată, mă lovesc tot timpul şi sunt neîndemânatică;

6. am răbdare în chichineţe, dar nu am rădbdare cu lucurile importante;

7. ascult muzică destul de violentă pentru o fată ”inocentă”;

8. am ceva cu păpuşile de porţelan; am o colecţie de aproximativ 30-40 de păpuşi de diferite mărimi, am chiar şi certificate de autenticitate la unele;

9. îmi plac broscuţele ţestoase;

10. îmi place alpinismul, căţăratul, şi înainte să mor vreau să sar cu paraşuta şi să fac bungee jumping;

—To be continued—

Dau ştafeta la Daniel Sima şi puţin mai departe la Cristi.

Mulți pufuleți și multe episoade din Greys Anatomy!!!

 Pufuleți

 Pufuleți

  Pufuleți

  Pufuleți

  Pufuleți

   Pufuleți

Sunt înconjurată de oameni minunaţi, dar câteodată am stări în care mă simt singură. Nu părăsită, ci doar singură. Mi se pare rece telefonul când suna, mi se pare absurd să mă sune x şi y, deşi cu ele vorbesc mereu. Mă simt rece într-o casă rece şi mare, părăsită de căldură, părăsită de aromonie. Mi se pare că totul e pus în casă doar să fie pus. Sunt doar eu şi pereţii reci, plus-minus mobilă. Dar mă simt ca şi cum ea nu ar exista. Ceva lipseşte în ea şi nu-mi dau seama ce. O familie fericită? Dezmăţuri? Persoane care vin şi pleacă? De fapt, asta e, e doar o casă în care persoanele vin şi pleacă, persoane fără origini fără vise şi nu lasă nici o urmă de căldură în urma lor. Compania lor plăcută sau nu ţine exact cât prezenţa lor în casă. După plecare, ea se evapora precum roua de pe frunze. Până nici focul nu mai dă căldura necesară, de aia există centrale. Să poţi, d-le, să îţi dai câtă căldură vrei tu, fără a mai fi nevoie să ieşi, afară în frig după lemne. Sunt oameni reci şi morţi. A fost o perioadă în care erau calzi şi vi. Acum fiecare a pornit pe drumul lui, dar nici care nu e conştient că în urmă lasă o dâră de frig şi morcilă. Sunt morţi, dar nu au loc de veac.

Fumul de ţigară pleacă şi el de lângă mine, se îmbibă în haine, în lucruri, se ascunde. Ţigara se termină şi ea, o sting şi până la urmă ajunge în coşul de gunoi, departe de mine. Şi tot singură rămân. Sunt doar eu şi tăcerea în căutarea liniştii. Nici stropii ploii nu îi mai aud. E o linişte ce tinde spre infinit. E o zi perfectă pentru a muri.

Mă desprind total de trup, iar cu sufletul călătoresc desparte, undeva  unde sunt mai aproape de soare, pe un tărâm necunoscut. Sunt curioasă dacă şi altcineva a mai păşit pe aici, şi dacă da ce au lăsat în urma lor. Timpul s-a oprit în loc şi nu îndrăznesc să-l mişc. Sunt în căutarea unei comori pe care nici eu nu o cunosc. Nici măcar nu ştiu ce aş vrea să găsesc în ea. Dragoste? Neah FAmilie? Neah Gălăgie? În nici un caz. Ce vreau? Nici eu nu ştiu

Brusc pic pe canapea. Sună soneria. Pa

Dar azi nu mă leg de şcoală, ci de cum am ajuns eu la şcoală. După ce m-am luptat cu plapuma, am adormit într-un final pe la 5 am şi la 6.51 îmi făceam cafeaua. Mă gătesc eu de şcoală, fain frumos, bla bla, sunt ajunsă în staţia de tramvai.  E plină!!! Ok va fi groaznic de înghesuială şi nici loc de aruncat un ac. Aştept să vină al meu tramvai să mă ducă către ‘iubita’ mea şcoală, dar nu vine ! Ba! uite-l cum vine. E 10le. E al meu! Perfect, ajung la şcoală la timp, prima oră fiind Pneumatologie. Dar surpriză! Vine plin, se urcă lumea, se înghesuie, se lovesc, se împing doar să urce unde nu au loc, evident!

Ok, mă dau bătută, nu am loc, nu urc în el, având în vedere că pleacă cu uşile deschise. Vine 4. e ok şi ăsta, îl schimb în P-ţa 700. Probabil va fi mai lejer, având două vagoane. Ceeee? E full şi el. Iar acelaşi episod cu oameni împingându-se, parcă e acelaşi film vechi pe repeat. Mă dau a doua oară bătută, clar nu ajung la prima oră.

Dar spre surprinderea mea, vine alt 10. Cu chiu cu vai, mă chituiesc şi eu prin mulţimea grăbită la muci, la şcoli etc. ( Sau printre moşi şi babe, care au chef de plimbare la 7 dimineaţa- păi, cu tot respectul, d’lor dacă aveţi chef de plimbare luaţi-o cu pejosul).

 Greu d’le poţi respira. Şi la câteva staţii controlorii (preaiubiţii de ei). Oh the Joy! Păi cu aparatele ultra-moderne, poţi composta biletul doar la primul de lângă vatman, restul (2) sunt pentru validarea (abonamentului) cardului. Unde naiba să mai urce şi ei? Vor să strige în gura mare ‘ Cine nu are bilet, mâna sus!’ Lăcomia asta ce face din om!!! Bineînţele unde am coborât eu, au coborât toţi.

Deci conluzia:  RATT’ul e de toată ruşinea! Adică noi nu avem destul tramvaie, dar avem compostoare pe touchscreen. Pentru ce d’le ai pus touchscreen în tramvaie mai vechi ca tine, când lumea habar nu are ce e aia touchscreen.

Adică să vadă lumea cât de moderni suntem? Vai şi amar. În loc să cheltui banii ăia cu cap, care au fost destui, să mai iei tramvaie. Că de alea duceam lipsă, plus că celelate compostoare erau bune.

Când eşti prins în trafic cu maşina, înjuri şi-ţi spui că mai bine mergeai cu un mijloc de transport în comun; când circului cu ele, îţi faci cruce de cât de căcat e sistemul nostru. Mi-e ruşine, mi-e milă, mi-e tot ce vrei tu, dar numa bine nu mi-e d’le cu sistemul tău cu tot.

Avem ultimele semne de circulaţie, dar şosele de toată jena.

Avem sistem, dar îl avem degeaba.

Avem oameni, păcat că sunt fără neuroni.

Chiar aşa, cine crezi că te mai crede? Că azi spui ceva şi mâine spui altceva, e o nebunie totală ce faci tu, dar sincer chiar nu-mi pasă că te afunzi în propria mocirlă. Mai tu chiar nu vezi? Nu vezi că te duci pe râpă, te crezi cel mai deştept dar de fapt nu eşti un nimeni, nici măcar nu poţi să gândeşti, iar când o faci , o faci prost!

Te-ai gândit aşa, vreodată, de fapt la ce eşti tu bun? La aruncat vorbe în vânt? La a încurca lumea? La aţi pudra bine ambele feţe pe care le ai? Să nu se vadă vreun rid, sau să nu se observe că chiar ai mai multe feţe. Chiar numai la asta? Iar eu ca o proastă te-am crezut, am crezut că îmi vrei bine, şi tu ce ai făcut?

Nu ai făcut nimic, făceai ceva de mămăligă la suprafaţă, ca mai apoi s-o faci de toată ruşinea. Şi ce credeai că câştigi din asta? Credeai că îmi strici mie reputaţia? Well ca să ştii, pentru cultura ta generală, dacă ştii ce înseamnă şi doar în caz că ai aşa ceva, mai mult ţie ţi-ai făcut rău. Eu am rămas intactă. Sorry for you, dar vezi când nu ai cap? Şi faci aşa lucruile fără cap şi GOD  greşite sunt căile omului fără cap.

Şi pe lângă toate aştea tu te mai crezi mare şi tare şi nimeni nu e ca tine, când tu eşti un amârât care inspiră milă. Te crezi deştept, dar înţelepciunea ta se bazează pe minciună şi nimic mai mult. Măcar de ai ştii ceva! Nu te doare aşa puţin gura de la câte vorbe arunci în vânt? Ştii, cuvintele au o valoarea prea mare pentru a fii aruncate ,aşa cum o faci tu şi mai ales de la o persoana ca tine.

Get a life dude, şi nu te mai da cine nu eşti, mai bine recunoaşte ceea ce eşti şi încearcă să devii cineva!!! Sau dă-ţi-n vene, poate asta te face mai fericit!!! Nu mai avem nevoie de încă un erou inapt!

Punct!