Nicoletta

…el nu e aici s-o sărbătorească, nu e aici să sufle în lumânări, să se bucure de cadouri şi să se plângă că îmbătrăneşte. Azi îi cumpăr flori şi merg să-l vizitez, măcar atât (mai) pot face. Ajung la el, e soare, dar pământul ud şi piatra rece. E tristă imaginea. Mă aşez pe bancă, lângă el. De mult nu l-am mai vizitat. Îi povestesc tot ce am făcut, bune sau rele, oricum ştiu că nu mă va certa, dar se va bucura de reuşitele mele. Nu îl aud , dar il simt. E ca vântul: nu-l poţi vedea, dar îl poţi simţi!

O lacrimă se prelinge pe obrazul meu. Aş da orice pentru o îmbrăţişare caldă, cum obijnuia el. Mi-e dor de zâmbetul lui, chiar şi de vocea lui.

A doua lacrimă curge în timp ce-i povestesc unele amintiri. Cum ne jucam cărţi până în toiul nopţii, iar când eu nu aveam somn, îl trezeam cu ‘A’ şi aşteptam să spună ’stop’ şi să înceapă jocul tâmpit ‘fazan’. Nu făcea niciodată gură că îl trezeam. Dar acum acel joc tâmpit s-a transformat într-un joc pătat de lacrimi şi durere!

Gata! ochii mi’s roşii,mă simt prea singură între blestematele aştea de cruci, vântul bate şi îmi împrăştie lacrimiile, de parcă el nu ar vrea ca eu să plâng. Făcea cea mai bună mâncare, desena cel mai frumos, spunea cele mai bune glume, puteam să fumez de la el chiar dacă la fiecare ţigară ce mi-o aprindeam mă advertiza că de află mama mă spântecă. Aş vrea să-l pot atinge dar ne desparte piatra rece şi rămân cu mâna goală şi îngheţată. Şi sufletul mi-e gol şi rece, iar inima ruptă în mii de bucăţele. Niciodată nu va mai fi întreagă, fiind că o bucată mare a luat-o cu el.

Când mă uit spre cer ştiu că acolo e el, aproape de mine mereu,aproape de mine mereu!

La mulţi ani tată!